Plecam in pribegie

"Duminică, 13 noiembrie, 1916 De la ora opt de dimineaţă ne aflăm în curtea comandamentului de la Casa Şcoalelor. Stăm gata de plecare. Unii, ca şi mine, calmi, alţii fremătind de nerăbdare. Mai bine de două sute de cercetaşi urmează să plece în acest grup. Alţii pleacă cu formaţiile civile, militare sau de Cruce Roşie la care sînt repartizati. 

La grupul nostru din Bucureşti s-au adăugat şi o seamă de cercetaşi din alte localităţi, pe care încă nu-i cunosc. Unii sînt veniţi în Capitală mai de mult. Cum ei nu s-au mai putut întoarce acasă, în oraşele lor, acum evacuate, nu mai pot pleca impreună cu cohortele lor. Alţii, ca cei din Medgidia, fuseseră evacuaţi încă mai de mult, înainte de ocuparea oraşului, cînd trupele noastre s-au retras pe linia de rezistenţă Hîrşova-Babadag. Printre ei remarc îndeosebi pe Alecu Dan, cu tipul său de om de stepă. El este fiul directorului seminarului musulman din Medgidia, şi comandant al cohortei de cercetaşi din acea localitate dobrogeană, în care mulţi cercetaşi sînt turci şi tătari. Dar Dan Alecu nu este nici turc şi nici tătar. Este romăn, dintre cei care au sălăşluit -de totdeauna în vechea ţară a lui Dobrotici şi Mircea cel Bătrîn. 

De la Giurgiu s-au ataşat grupului nostru şi vărul meu Neagu Gutze, împreună cu cercetaşul Păunescu Nicolae (Călae), care, venit în Bucureşti, n-a mai avut timp să se întoarcă la Comana să plece la drum de acolo cu cercetaşii cohortei Călugăreni, aşa că plecă şi el cu grupul nostru. 

Cîteva rude mame, surori, verişoare veniseră să asiste la plecarea noastră, să-şi ia rămas bun şi să ne mai dea cîte un sfat. Marna şi surioara mea m-au însoţit pînă la Casa Şcoalelor şi credeam că se vor întoarce după aceea înapoi acasă. Dar n-a fost aşa. Au vrut să rămînă pină la urmă. Plecăm doar în necunoscut deşi toată lumea vorbeşte că plecarea noastră nu poate fi decît de scurtă durată. Mama, bravă şi curajoasă avea zimbetul pe buze, deşi în inima ei, ca orice mamă, era îngrijorată de tot ce s-ar putea pe drum. Prevăzătoare ca întotdeauna, îmi dădu, chiar în momentul plecării, o geantă mică de piele, ce se poartă pe umăr, atirnată de o curea. Era o amintire de la prima ei mare călătorie pe care o făcuse, cam la aceeaşi vîrstă ca vîrsta mea de acum. Geanta conţinea două sute de lei, bani de cheltuială, pentru caz de nevoie. Două sute de lei reprezentau cheltuiala zilnică a unei familii timp de 100 de zile. Ii rupsese de la gura celorlalţi copii mai mici ce rămîneau acasă. Soră-mea, Lucia, îmi dete şi ea un păhărel de aluminiu pliant, pus intr-un frumos toc de piele. Un pahar de voiaj, uşor, care ajunse numaidecît în adîncul unuia dintre buzunarele de la manta. Cum buzunarele erau foarte incăpătoare, mai împinsesem la fund şi o pereche nouă de mănuşi de lînă făcute în casă, mănuşi care, după cum îmi spuse mama, „o să-mi prindă bine la iarnă". 

De-abia spre ora prînzului am plecat. Comandantul detaşamentului, în aşteptare de noi ordine sau dispoziţii, tot amîna momentul plecării. In fine, pe la prînz, ne-am încolonat. Dar nici nu apucarăm să pornim, cînd un poştaş aduse o telegram urgentă. Dl. Constantin Nedelcu, desemnat comandant al detaşamentului şi de curînd numit comandant al cohortei „Păstorul Bucur", cohorta Bucureştilor (înlocuinclu-l pe profesorul Şuteu - directorul liceului Cantemir-Vodă, care, mobilizat, primise noi însărcinări, luă telegrama, o citi şi o băgă in buzunar, apoi dete semnalul de plecare. Am răsuflat uşuraţi. Credeam că va fi venit un ordin de contramandare a plecării şi că vom face cale-întoarsă fiecare la casele lui. Dar n-a fost aşa. 

Şi am pornit la drum purtînd în spate (ca nişte melci uriaşi), cîte un rucsac, casa noastră, cu toate cele de trebuinţă pentru un drum lung şi poate - cine ştie - plin de surprize.

Mergeam tăcuţi, însoţiţi de cele cîteva rude, care veniseră să ne conducă. Străzile nu erau pustii, totuşi păreau goale. La acea oră lumea se găsea mai mult acasă sau la treburi. Cîte un rar trecător ne întreba unde mergem. Oamenii aflau că plecăm spre Moldova, fără însă să pară alarmaţi. Nici nu era încă vorba de o evacuare a oraşului. Lumea era calmă.

O primă oprire de zece minute am făcut-o la şosea, după „Bufetul" arhitectului Mincu. O haltă de ajustare, mai mare, am făcut-o la Băneasa, după trecerea podului. De aici ne-am luat rămas bun de la Bucureşti şi de la rudele noastre, care ne-au însoţit pînă acolo. „La revedere, pe curind" au fost ultimele cuvinte. Şi... ne-am aşternut drumului. 

La început am mers în coloană de marş şi mai apoi în şir pe marginea şoselei. Eu, echipat cel mai greu, cu mantaua mea militară şi cu ceva mai mult bagaj decît alţii, încheiam detaşamentul. Mergeam totuşi cu pas uşor şi nu aveam nici un fel de grijă." 

extras din "Eroi la 16 ani", jurnalul autobiografic al prof. Alexandru Daia,
cercetas erou in primul razboi mondial
comandantul Cohortei III Bucuresti in perioada interbelica

foto: ilustratie, Colectia de carti postale a Cohortei I "Mircea cel Mare", Bucuresti

• citeste si: Marturia unui cercetas erou