"Duminică, 13 noiembrie, 1916 De la ora opt de dimineaţă ne aflăm în curtea
comandamentului de la Casa Şcoalelor. Stăm gata de plecare. Unii, ca şi mine,
calmi, alţii fremătind de nerăbdare. Mai bine de două sute de cercetaşi
urmează să plece în acest grup. Alţii pleacă cu formaţiile civile, militare
sau de Cruce Roşie la care sînt repartizati.
La grupul nostru din Bucureşti s-au adăugat şi o seamă de cercetaşi din alte
localităţi, pe care încă nu-i cunosc. Unii sînt veniţi în Capitală mai de
mult. Cum ei nu s-au mai putut întoarce acasă, în oraşele lor, acum evacuate,
nu mai pot pleca impreună cu cohortele lor. Alţii, ca cei din Medgidia,
fuseseră evacuaţi încă mai de mult, înainte de ocuparea oraşului, cînd trupele
noastre s-au retras pe linia de rezistenţă Hîrşova-Babadag. Printre ei remarc
îndeosebi pe Alecu Dan, cu tipul său de om de stepă. El este fiul directorului
seminarului musulman din Medgidia, şi comandant al cohortei de cercetaşi din
acea localitate dobrogeană, în care mulţi cercetaşi sînt turci şi tătari. Dar
Dan Alecu nu este nici turc şi nici tătar. Este romăn, dintre cei care au
sălăşluit -de totdeauna în vechea ţară a lui Dobrotici şi Mircea cel
Bătrîn.
De la Giurgiu s-au ataşat grupului nostru şi vărul meu Neagu Gutze, împreună
cu cercetaşul Păunescu Nicolae (Călae), care, venit în Bucureşti, n-a mai avut
timp să se întoarcă la Comana să plece la drum de acolo cu cercetaşii cohortei
Călugăreni, aşa că plecă şi el cu grupul nostru.
Cîteva rude mame, surori, verişoare veniseră să asiste la plecarea noastră,
să-şi ia rămas bun şi să ne mai dea cîte un sfat. Marna şi surioara mea m-au
însoţit pînă la Casa Şcoalelor şi credeam că se vor întoarce după aceea înapoi
acasă. Dar n-a fost aşa. Au vrut să rămînă pină la urmă. Plecăm doar în
necunoscut deşi toată lumea vorbeşte că plecarea noastră nu poate fi decît de
scurtă durată. Mama, bravă şi curajoasă avea zimbetul pe buze, deşi în inima
ei, ca orice mamă, era îngrijorată de tot ce s-ar putea pe drum. Prevăzătoare
ca întotdeauna, îmi dădu, chiar în momentul plecării, o geantă mică de piele,
ce se poartă pe umăr, atirnată de o curea. Era o amintire de la prima ei mare
călătorie pe care o făcuse, cam la aceeaşi vîrstă ca vîrsta mea de acum.
Geanta conţinea două sute de lei, bani de cheltuială, pentru caz de nevoie.
Două sute de lei reprezentau cheltuiala zilnică a unei familii timp de 100 de
zile. Ii rupsese de la gura celorlalţi copii mai mici ce rămîneau acasă.
Soră-mea, Lucia, îmi dete şi ea un păhărel de aluminiu pliant, pus intr-un
frumos toc de piele. Un pahar de voiaj, uşor, care ajunse numaidecît în
adîncul unuia dintre buzunarele de la manta. Cum buzunarele erau foarte
incăpătoare, mai împinsesem la fund şi o pereche nouă de mănuşi de lînă făcute
în casă, mănuşi care, după cum îmi spuse mama, „o să-mi prindă bine la
iarnă".
De-abia spre ora prînzului am plecat. Comandantul detaşamentului, în aşteptare
de noi ordine sau dispoziţii, tot amîna momentul plecării. In fine, pe la
prînz, ne-am încolonat. Dar nici nu apucarăm să pornim, cînd un poştaş aduse o
telegram urgentă. Dl. Constantin Nedelcu, desemnat comandant al detaşamentului
şi de curînd numit comandant al cohortei „Păstorul Bucur", cohorta
Bucureştilor (înlocuinclu-l pe profesorul Şuteu - directorul liceului
Cantemir-Vodă, care, mobilizat, primise noi însărcinări, luă telegrama, o citi
şi o băgă in buzunar, apoi dete semnalul de plecare. Am răsuflat uşuraţi.
Credeam că va fi venit un ordin de contramandare a plecării şi că vom face
cale-întoarsă fiecare la casele lui. Dar n-a fost aşa.
Şi am pornit la drum purtînd în spate (ca nişte melci uriaşi), cîte un rucsac,
casa noastră, cu toate cele de trebuinţă pentru un drum lung şi poate - cine
ştie - plin de surprize.
Mergeam tăcuţi, însoţiţi de cele cîteva rude, care veniseră să ne conducă.
Străzile nu erau pustii, totuşi păreau goale. La acea oră lumea se găsea mai
mult acasă sau la treburi. Cîte un rar trecător ne întreba unde mergem.
Oamenii aflau că plecăm spre Moldova, fără însă să pară alarmaţi. Nici
nu era încă vorba de o evacuare a oraşului. Lumea era calmă.
O primă oprire de zece minute am făcut-o la şosea, după „Bufetul" arhitectului
Mincu. O haltă de ajustare, mai mare, am făcut-o la Băneasa, după trecerea
podului. De aici ne-am luat rămas bun de la Bucureşti şi de la rudele noastre,
care ne-au însoţit pînă acolo. „La revedere, pe curind" au fost ultimele
cuvinte. Şi... ne-am aşternut drumului.
La început am mers în coloană de marş şi mai apoi în şir pe marginea şoselei.
Eu, echipat cel mai greu, cu mantaua mea militară şi cu ceva mai mult bagaj
decît alţii, încheiam detaşamentul. Mergeam totuşi cu pas uşor şi nu aveam
nici un fel de grijă."
extras din "Eroi la 16 ani", jurnalul autobiografic al prof.
Alexandru Daia,
cercetas erou in primul razboi mondial
comandantul Cohortei III Bucuresti in perioada interbelica
foto: ilustratie, Colectia de carti postale a Cohortei I "Mircea cel Mare", Bucuresti
cercetas erou in primul razboi mondial
comandantul Cohortei III Bucuresti in perioada interbelica
foto: ilustratie, Colectia de carti postale a Cohortei I "Mircea cel Mare", Bucuresti
- citeste si: Marturia unui cercetas erou
